Acvaforte își are originile în Italia secolului al XV-lea, când artiștii au început să folosească acizii pentru a grava modele pe armuri și alte elemente metalice decorative. Primele lucrări artistice în acvaforte au apărut în jurul anilor 1500–1510, fiind atribuite lui Daniel Hopfer, un meșteșugar german.
În secolele următoare, tehnica s-a perfecționat și a devenit una dintre principalele metode de reproducere artistică. Rembrandt van Rijn a dus tehnica acvaforte la un nivel de expresivitate rar întâlnit, experimentând cu adâncimea liniilor și cu modurile de ștergere a cernelii pentru a crea efecte dramatice de lumină. Ulterior, Giovanni Battista Piranesi a folosit tehnica pentru a reda peisaje urbane monumentale, iar în secolul XIX, James McNeill Whistler și Charles Meryon au exploatat sensibilitatea acesteia în compoziții poetice.
Acvatinta a fost dezvoltată mai târziu, în jurul anului 1650, dar a devenit populară abia în secolul al XVIII-lea, când artiștii erau în căutare de metode noi de redare a tonurilor delicate.
Unul dintre cei mai cunoscuți maeștrii ai acvatintei este Francisco Goya, care a combinat acvaforte și acvatinta în seriile sale faimoase Capriciile și Dezastrele războiului. Prin juxtapunerea dintre linie și ton, Goya a obținut o profunzime emoțională unică, dificil de egalat în alte tehnici.
În secolul XX, artiști precum Pablo Picasso, Joan Miró sau Mary Cassatt au continuat să experimenteze cu acvaforte și acvatinta, folosindu-le pentru a combina spontaneitatea desenului cu expresivitatea gravurii.
Procesul clasic de acvaforte și acvatintă presupune mai multe etape:
Pregătirea plăcii metalice și aplicarea unui strat protector
Desenarea directă pe stratul de ceară (pentru acvaforte) sau presărarea rășinii (pentru acvatintă)
Scufundarea plăcii în acid pentru corodarea controlată a liniilor sau tonurilor
Curățarea plăcii, aplicarea cernelii în șanțuri și ștergerea excesului
Imprimarea pe hârtie cu ajutorul unei prese de gravură
Deși pare un proces complicat din punct de vedere tehnic, gravura în adâncime lasă loc surprizelor, iar fiecare tiraj poartă amprenta unică a artistului și a felului în care acesta manipulează cerneala, acidul și timpul de expunere.
Chiar dacă la Sufrageria de artă nu lucrăm în prezent cu gravură, acvaforta și acvatinta reprezintă repere importante pentru oricine studiază desenul și grafica. Aceste tehnici ne ajută să înțelegem mai bine relația dintre linie, ton și lumină, dar și importanța controlului și a răbdării în procesul artistic.
În esență, gravura în adâncime este un exercițiu de concentrare și precizie, dar și de expresivitate, o combinație care inspiră oricărui artist dorința de a explora și experimenta.
Dacă ești interesat de gravură și de numeroasele ei tehnici fascinante, te invităm să descoperi și următoarele articole:
Atât acvaforte, cât și acvatinta sunt tehnici de gravură în adâncime, în care imaginea este incizată într-o placă de metal (de obicei cupru, zinc sau oțel). Diferența principală față de gravura în relief (precum xilogravura sau linogravura) este că cerneala se depune în șanțurile gravate, iar suprafața netedă a plăcii rămâne curată.
La acvaforte (etching), desenul este realizat pe o placă acoperită cu un strat protector de ceară sau lac, în care artistul zgârie liniile dorite. Placa este apoi scufundată într-o baie de acid, care „muşcă” metalul acolo unde stratul protector a fost îndepărtat. Rezultatul este o imagine formată din linii fine, expresive și fluide, asemănătoare unui desen în tuș.
Acvatinta (aquatint), pe de altă parte, nu se bazează pe linii, ci pe zone tonale. Artistul presară pulbere de rășină pe placă, care este apoi încălzită pentru a se fixa. Acidul acționează printre particulele de rășină, creând suprafețe de griuri subtile sau pete dense, asemănătoare acuarelei.
Cele două tehnici sunt adesea combinate, tehnica acvaforte fiind folosită pentru desen și detaliu, acvatinta pentru modelarea luminii și umbrei.
Oferim cursuri de desen și pictură pentru copii și adulți într-o atmosferă prietenoasă, la sediul nostru din București, Sector 2.